marți, 23 iulie 2013

Uimitorii gemeni autişti! Unul vorbeşte 15 limbi străine, celălalt a intrat la liceu cu cea mai mare medie din clasă



Uimitorii gemeni autişti! Unul vorbeşte 15 limbi străine, celălalt a intrat la liceu cu cea mai mare medie din clasă
















S-au afişat rezultatele admiterii la liceu. Sunt mii, zeci de mii de copii şi părinţi fericiţi, dar poate nici unul nu are de ce să-şi strige bucuria mai tare decât Gabriela Plopeanu. 

„Sunt fericită! Fiul meu, Radu, copil cu gradul I de handicap, cu autism, a învăţat 8 ani de şcoală după programă adaptată, dar a trebuit să dea examenele la fel ca un copil tipic (normal funcţional). Şi a intrat la liceu normal, cu media 7,42. La specializarea Protecţia Mediului, intensiv engleză. E prima medie din clasă!!! A muncit mult, din martie, de când ne-am dat seama că nu va avea parte de subiecte de examen adaptate. Zi de zi. Cine ştie cum ”funcţionează” o persoană cu autism poate înţelege ce eforturi a depus. A făcut echipă cu Oana, cu Ruxi şi cu Sergiu la matematică şi la română, cu Corina şi Anca la Terapie ABA, cu Mariana Ranga la logopedie. Şi a reuşit. Mă bucur că a învins sistemul. Mă bucur că a arătat că, într-adevăr, copiii cu autism pot mai mult. Pot să facă mult dacă li se dă o şansă. Slavă Domnului!”

Reuşita lui Radu – uluitoare, într-adevăr, în condiţiile date – nu este însă decât jumătate din povestea Gabrielei Plopeanu şi a gemenilor ei. Radu şi Robert. Gemenii autişti care au învins prejudecăţile lumii în care trăim şi o lege strâmb aşezată. 

Robert vorbeşte 15 limbi străine. Radu are talent la desen 

Robert a început brusc să vorbească la 4 ani. Până atunci, fusese învăluit în tăcere. La 5 ani, a “savurat” prima enciclopedie. Vorbeşte 15 limbi străine, între care franceza, engleza, daneza, suedeza, japoneza… Nu le cunoaşte perfect, dar are memorie auditivă şi vizuală, ureche muzicală, care îl ajută să asimileze foarte uşor limbi străine. Japoneză a decis să înveţe atunci când mama l-a înscris la cursurile de karate. „Când l-am înscris, mi-a spus, serios, că nu poate merge. L-am întrebat «De ce?». Mi-a răspuns: «Pentru că nu ştiu limba japoneză». I-am spus că îi voi cumpăra un ghid de conversaţie şi a acceptat”, povesteşte mama lui. Robert are o memorie fantastică, îi place să înveţe şi colegii spun uneori despre el că este „un ciudat”. Robert are 16 ani şi sindromul Asperger, acel autism înalt funcţional despre care se spune că este „boala geniilor”. Einstein, cică, ar fi avut Asperger.

Povestea lui Robert, adolescentul genial de la Liceul „Şaguna”, din Braşov e suficientă pentru a stârni interesul. Dar... nu e numai atât!
Gabriela Plopeanu, mama lui Robert şi preşedinta Asociaţiei „Copiii de cristal” din Braşov, are doi îngeri. Doi gemeni, amândoi diagnosticaţi cu autism. Robert şi fratele lui (cu câteva minute mai mare) Radu. Deşi gemeni, formele lor de autism sunt diferite, ceea ce a făcut ca şi evoluţia lor să difere. În vreme ce Robert e deja licean, a terminat clasa a IX-a, Radu şi-a susţinut vara asta examenul de Capacitate. Talentul lui este desenul şi şi-ar dori să exceleze, într-o zi, în artele plastice. 

Dar să o să lăsăm pe mama celor doi gemeni să ne spună povestea, de la început.

„Îmi pare rău, dar copiii dumneavoastră au autism!”

„A trebuit să înţeleg în primii ani de ce medicii români dădeau un diagnostic (hiperactivi cu deficit sever de atenţie) iar o doamnă terapeut din Marea Britanie care i-a evaluat mi-a spus ferm că amândoi au autism. La început a fost durerea... «I am sorry to be the one to tell you, but your children are autistic» (îmi pare rău că trebuie să vă spun eu asta, dar copiii dumneavoastră au autism). Eram în stare interioară de imponderabilitate, vorbele doamnei din faţa mea ajungeau de departe la mine. AUTISM! Nu cunoșteam pe nimeni cu care să pot vorbi despre asta, care să îmi dea speranţa că băieţii mei o să fie bine. Ceea ce ii făcea pe copiii mei diferiţi faţă de ceilalţi avea în sfârșit un nume. Acum nu trebuie decât să citesc despre asta și să găsim soluţii. Totuși, de ce nu mi-a spus nimeni dintre români asta, au trecut aproape doi ani de când întreb ce se întâmplă cu ei: nu vorbesc, nu se joacă cu ceilalţi copii, sunt mereu preocupaţi și parcă stau pe gânduri. Au totuși doar 3 ani! La ce se poate gândi atâta un copil de 3 ani? Doamna vorbea în continuare: «Nu vă speriaţi, toţi avem un pic de autism, o să fie bine dacă începeţi terapia din timp. Vă las niște materiale să lucraţi cu ele.» Mi-a întins o cutie. O deschid. înăuntru erau niște imagini cu diverse obiecte. Mi-a arătat cum trebuie împerecheate de copii: șiret cu gheată, pasta de dinţi cu periuţa de dinţi... Nu o mai auzeam, nu mă puteam concentra la nimic. Vroiam să plece toţi, să îmi iau copiii în braţe și să fug. Dar unde să fug? Nici măcar „acasă” nu aveam. Și apoi, băieţii mei nu mă lăsau întotdeauna să îi iau în braţe...”

Totuși, era nevoie de bani pentru terapie. Trebuia să găsească soluţii pe care să şi le poată permite. Pentru că - şi aici ating o rană dureroasă pentru multe mame din România ale căror copii au fost diagnosticaţi cu diferite forme de tulburări din spectrul autist (TSA) – tatăl gemenilor, depăşit de situaţie, a ales, la un moment dat, să iasă din relaţie. Să plece... În România, fie datorită lipsei de educaţie în ceea ce priveşte existenţa cuplurilor cu copii cu diferite dizabilităţi, fie din pricina firii „slabe” a unuia dintre părinţi şi a lipsei de resorturi psihice pentru a face faţă greutăţilor, fie din... laşitate, multe familii cu copii autişti se dezmembrează. Şi, de obicei, tatăl este cel care iese din relaţie, uneori chiar fără să mai privească înapoi...

„Eroină? Nu. Eu sunt pur şi simplu: mamă”

Gabriela Plopeanu este o eroină. Deşi ea preferă să spună, simplu, că este: MAMĂ.

În ce-i priveşte pe gemeni, ne spune că nivelul de afectare nu a fost același. „Robert a început să citească și să vorbească de la 4 ani. Cu Radu a fost întotdeauna mai greu. Nu a vorbit mulţi ani în schimb a început să scrie de la 4 ani. Atunci a început și terapiile, mult prea puţine dar atât îmi permiteam atunci. În primii ani am lucrat eu cu ei, aplicând ce citeam pe internet din experienţa părinţilor din SUA.” Au fost luni, chiar ani de încercări, de abordări diferite, de bani cheltuiţi. „Dar în căutările mele am găsit calea adevărului. O prietenă mi-a povestit de un preot care mă poate ajuta. Am mers acolo plină de speranţă. Băieţii aveau 4 ani. Am stat întâi la Slujba Sfântului Maslu. Copiii mei au făcut gălăgie, se agitau și plângeau. Era lume multă, iar mulţimile îi agitau atunci. În cele din urmă au adormit. Nu îmi venea să cred. I-am dus în braţe la miruit. Am stat apoi la rând să vorbesc cu preotul. Mi-a venit rândul la 4 dimineaţa. Băieţii dormeau în continuare. Cu răbdare preotul acela m-a certat întâi, iar apoi m-a învăţat. Să mă spovedesc și să mă împărtășesc, să mă rog și să nu deznădăjduiesc. Am căutat și după un an mi-am găsit și un duhovnic. M-am întors de multe ori la preotul care a început lucrarea de aducere acasă a mea și a copiilor mei. Nu m-a mai certat niciodată, din contră, m-a îmbărbătat mereu și m-a ajutat. Nu voi uita niciodată cu cât drag îi lua în braţe pe băieţi. «Ai să te bucuri când vor crește, ai să vezi!» Ai avut dreptate Părinte Nicolae, mă bucur tare!”

Bunul Dumnezeu, spune ea, a adus laolaltă mai mulţi părinţi cu copii având acelaşi tulburător diagnostic: Autism. „La început ne întâlneam și ne împărtășeam din experienţele noastre, ne adunam pe unde găseam un loc, invitam medici sau psihologi să discutăm cu ei ca să înţelegem ce este autismul, dacă sunt copii care l-au învins... în ţară nu aveam multe exemple de bună practică, am început să caut pe internet, să aflu că sunt la București terapeuţi școliţi în Anglia sau Statele Unite. Am dat înapoi când am aflat că terapia lunară costa 3000 euro pentru un copil. Cifră astronomică pentru noi. Am căutat un alt drum.” 

În 2008, pe când desfășura, cu alţi părinţi, o campanie de conștientizare asupra autismului, a cunoscut-o pe Loredana Mavrodin, o brașoveancă, stabilită în Olanda, la Amsterdam, care conducea o fundaţie pentru copiii din România. „Era în primăvara anului 2008, de câteva zile ni se permisese accesul în spaţiul fostei Școli Generale nr. 24, la etajul I, pentru a începe amenajarea unui centru pentru copiii noștri. Era prima mână întinsă nouă de către Primăria Municipiului Brașov. Am invitat-o la noi. A venit împreună cu colegul său Hubb Drent. De atunci a devenit împreună cu colegii săi de la Fundaţia For Children, ajutorul nostru. Datorită lor am cunoscut-o pe Michelle Younghusband, terapeut ABA din Australia. A venit la Brașov în vara următoare și a stat două săptămâni, ne-a învăţat cum să ne ajutăm copiii, a instruit voluntari de la centru cum să lucreze cu copiii. Apoi le-am întâlnit pe Ioana Serb și pe Sue Jennings care ne-au introdus în tainele Terapiei prin Joc și Dramaterapiei. Cu bani de la Consiliul Judeţean Brașov, am instruit 4 terapeuţi în această terapie pentru a lucra cu copiii noștri. Brașovenii au aflat de noi în timp și ajutoarele au început să vină, pentru a pune pe picioare primul centru pentru terapie și intervenţie specializată în autism, ADHD, Sindrom Down și tulburări asociate. Centrul de Terapie al Asociaţiei Copiii de Cristal!”

Şcoala – praguri, dificultăţi, examene
Pornind de la cel mai recent eveniment din viaţa lui Radu, examenul de Capacitate, vreau să aflu mai multe despre felul în care Gabriela Plopeanu a surmontat, alături de copiii ei, problemele legate de şcolarizare. Am auzit multe despre şcoli unde nu sunt primiţi aceşti copii, despre părinţi ai copiilor „normali” care aleg să protesteze, pentru a-i „mazili” pe cei „dificili”. Despre multe nedreptăţi. „Robert și Radu au avut parte de educaţie în învăţământul de masă. Dar a fost greu să fac să fie primiţi atât la grădiniţă, cât și, mai târziu, la școală. Când, în cele din urmă, am găsit grădiniţa care să îi accepte am răsuflat ușurată un timp. Am întâlnit acolo oameni cu suflet, de la directoare la educatoare și îngrijitoare. A urmat apoi aventura cu școala generală. Căutam o școală cu program prelungit. Am ales-o pe cea mai apropiată de casă, dar când am început școala s-a dovedit că ce mi s-a spus la înscriere era fals. Nu aveau program prelungit așa cum anunţau, copiii erau duși acasă la învăţătoare. Se limita la a-i supraveghea. După un timp, a început să facă presiuni asupra mea să îi retrag de la școală și să îi duc la școala specială. I-am retras de acolo și i-am mutat la altă școală, în semestrul II, cu ajutorul profesoarei de sprijin. Acolo au rămas până au terminat”. 

Dacă Robert – şi datorită faptului că are forma de autism înalt funcţional – a reuşit să termine gimnaziul în „graficul de vârstă” şi să intre la cel mai bun liceu din oraş, Colegiul Naţional ”Andrei Șaguna” Brașov, cu Radu lucrurile au mers mai încet, iar examenele au fost mai grele... „Din păcate, deși a urmat cursurile școlii generale ca și copil cu CES cu programă adaptată și însoţitor, pentru a putea merge la un liceu normal a trebuit să susţină examenele la Evaluarea Naţional după aceleași subiecte ca toţi copiii. O anomalie a sistemului educativ din ţara noastră. Le dă drepturi copiilor cu CES, dar nu le asigură condiţii pe tot parcursul, pe măsura potenţialului lor. Se pierde din vedere că acești copii nu sunt o concurenţă pentru cei tipici. Pentru ei este utilă integrarea în învăţământul de masă, măcar pe durata celor 10 clase”, spune Gabriela Plopeanu. Radu a obţinut, la sfârşitul examenului, media de admitere 7,42. O medie bună, dacă ne gândim că, în situaţia lui, a avut aceleaşi subiecte cu ceilalţi copii. „Mai sunt multe de făcut pentru normalizarea situaţiei. S-au făcut pași mari pentru copiii mici, dar pentru cei mari încă se spune dar nu se face mai nimic. La nivelul local se caută soluţii, la cererea părinţilor, pentru că nu există reguli clare. Legea vine și dă drepturi, dar cum se pune în practică ce scrie acolo nu se obosește nimeni să spună. Iar anii trec, copiii noștri cresc, iar timpul aleargă nemilos de repede pentru ei”. 

O întreb pe Gabriela Plopeanu cum vede viitorul copiilor ei. Despre Robert e convinsă că va reuşi, mai mult decât fratele său, să se integreze. Poate chiar să aibă o familie. În ce îl priveşte pe Radu, îi vine greu să dea un răspuns. „Încercăm să dezvoltăm acel talent special al lui, să-l facem util. Dezvoltăm acum un proiect, în cadrul fundaţiei, iar partea grafică o va realiza Radu. Vreau să-l pregătim de pe acum pentru vârsta adultă, să poată să-şi câştige traiul, respectul oamenilor, prin ceea ce ştie să facă. Despre talentul lui la desen, ne mai spune: „Radu nu manifestă interes pentru vorbit. Pentru el, de exemplu, cuvintele de legătură nu au sens. Şi-a dezvoltat în schimb talentul pentru desen. Când a împlinit 10 ani, l-am atras încet, încet, dinspre «zugrăvitul» pereţilor casei spre coala de hârtie. Are o memorie extraordinară şi o fascinaţie pentru logo-uri. Nu îi reuşesc desenele cu oameni, dar reproduce litere, oricât de dificil ar fi create. Ştiţi ce îmi place la el? Uită repede supărare. Trece uşor peste rele, nu îi bagă în seamă pe cei care vor să îl necăjească. Dacă aude un copil plângând, se duce repede la el şi îl atinge, întrebându-l: «De ce plângi? Nu mai plânge!». E bun, dar bunătatea lui nu este un atuu, în lumea de azi. E ridiculizat, de multe ori, dar el uită. Iartă. Însă îşi face din ce în ce mai greu prieteni, pentru că nimeni nu-l iubeşte pentru seninătatea sa!”

Pentru donaţii

Cei care doresc să facă donaţii pentru a-i sprijni pe gemenii Gabrielei Plopeanu, o pot face în Contul bancar RO11BTRL00801201K94086XX care este deschis la Banca Transilvania Braşov, titular cont: Gabriela Plopeanu.




Autor: Simona Lazar